Sfîntul Dionisie Areopagitul zicea că Frumosul, Binele şi Adevărul sînt nedespărţite. Nu zicea de la el, ci de la Scriptură şi de la Apostoli, de la Duhul. Însă vezi tu, azi avem un tip de iconoclasm care concepe acestea trei ca fiind DEPĂRŢITE. Erezia aceasta are două manifestări, ambele susţinînd că sînt în slujba Binelui:
1. Unii pun Adevărul ca fiind mai presus de Frumos, zicînd că Frumosul nu contează, sau că este redundant (“nu arta ne mîntuieşte”). Ei cred că frumosul duhovnicesc este incompatibil cu frumosul ipostaziat şi perceptibil, în consecinţă cîntă urît în mod intenţionat, pe cuvînt că se smeresc, uitînd că Dumnezeu a lăsat proporţiile, secţiunea de aur, consonanţele, legile acustice, structurile, ritmul, armonia, imnografia, limbajul articulat, sublimul, nuanţele, felurimea, etc., şi toate legile cu aplicabilitate în artă sînt creaţia Lui, iar nerespectarea lor este nerespectarea Lui. Neştiinţa (acestor legi) şi trîndăvia (în a le deprinde) sînt păcate – Scriptura abundă în dovezi că sfinţenia este cununa frumuseţii.
2. Alţii pun Frumosul mai presus de Adevăr, şi care zic că Adevărul nu contează – de pildă cei care ar cînta Psaltică şi pe stadion, neţinînd seama de dogme, tipic, canoane, şi de faptul că e rugăciunea Sfinţilor, şi la fel cum nu poţi face Sfîntul Maslu în tren, nu poţi cînta rugăciunile plîns-durute ale pustnicilor melurgi pe scenele de cabaret sau teatru, nici la filarmonică printre elucubraţii de schonberg, nici în biserici eretice unde se săvîrşesc pîngăriri de dogme şi de taine. Apostolii propovăduiau fără să calce ceea ce propovăduiau. Unii din cei ce studiază mai profund arta Psaltică relativizează Adevărului (crezul şi canoanele), îndrăgostiţi doar de ceea ce se aude, nedînd importanţă substanţei afirmate de muzica respectivă. Ei se preocupă la fel de tare de amănuntele de estetică precum şi monahii anti-aistheţi de amănuntele de tipic, şi precum primii uită total să mărturisească dogma conţinută în cîntări prin însăşi viaţa şi faptele lor dinafara cîntării, aceştia din urmă cad în greşeala iudeilor legalişti care păzeau litera şi ucideau duhul.
Ambele extreme sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede: NECUNOAŞTEREA de Dumnezeu. Pentru că cine-L cunoaşte nu va zice nici că Lui nu-I place Frumosul, El Care a creat lumea şi pe om, Biserica şi pe Maica Domnului, nici nu va îndrăzni să spună că revelaţiile dăruite de El Bisericii Ortodoxe şi anathemele date de El ereziilor n-ar fi mai importante decît orice artă.
Doar cu rugăciune, post şi MULTE lacrimi se va schimba ceva. Mă rog cu stăruinţă ca ambele forme de boală sufletească să fie vindecate prin Duhul Sfînt, şi prin implicarea arhiereilor în catehizarea poporului reamintind învăţăturile Sfinţilor cu privire la estetică şi la dogmatică, şi mai ales că ele sînt UNA, la fel cum nedespărţite sînt Persoanele Sfintei Treimi. Nu poţi cinsti doar pe Fiul şi nu şi pe Duhul, căci şi Fiul este Adevărul, şi Duhul Sfînt este Duhul Adevărului. Şi arta bisericii este oglinda lui Dumnezeu, şi dogma bisericii este oglinda lui Dumnezeu. Arta şi tipicul, ele în sine, nu sînt nimic decît dacă au Duhul Sfînt.
CATENĂ (adică pe bune):
Cei ce percep lumea prin auzul duhovnicesc nu judecă după înfăţişare, ci după conţinutul teologic al ideii muzicale, mai precis după provenienţa ideii teologhisitoare prin muzică. Copleşiţi de recunoaşterea Autorului cîntării, Duhul Sfînt, nu mai auzim imperfecţiunile de interpretare. Azi însă... intri în mitropolii, şi fiindcă se cîntă polifonic, idee de provenienţă papistaşă, auzi deci propovăduindu-se papismul. Intri în bisericile de mir, şi ai impresia c-ai picat în toiu` apocalipsei: coruri de patimi scrijelesc catapeteasma de sunet ca nişte copite aşa-zis nevinovate. Intri în mănăstirile de maici şi auzi fetele de la căpîlna sau batalionu` ecaterinei teodoroiu. La călugări - deconstrucţionism total: ritmul, intervalica glasului, golite podoaba nuanţelor sau a ornamentelor celor mai rudimentare, ar semănă cu limbajul vorbit, dar cel vorbit are noimă, punctuaţie şi diferenţe de intonaţie. La marile catedrale sau la slujbele arhiereşti, chimvalele umane din Corinteni 13 sînt întrecute în ridicol doar de compoziţiile de origine cel puţin îndoielnică, sau de mult susţinutul obicei al laicismul deconcertant al cunţanelor, de pietismul exasperant al pricesnelor şi de erorile de pilotaj dogmatic ale interpretării evident protestante din majoritatea bisericilor româneşti. Dar cele cîteva mii de pagini pe care le-am scris despre estetică şi care au fost întîmpinate cu vajnicul şi ubicuul“whatever, dude”, mi-au erodat dorinţa de a relua eşecul de a crede că se mai poate lupta cu condeiul. Am hotărît totuşi să aştern către tine cîteva cuvinte doar ca să vezi că nu eşti singur. Problema psalticii e doar o mlădiţă a bolii vremii noastre.
Domnul zice: căutaţi mai întîi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă – caută mai întîi să ai har, ca să poţi cînta muzica dumnezeiască. Dracul zice ori să cauţi întîi să-ţi adaugi toate cunoaşterile tehnicii muzicale, ca eventual să-ţi vină şi harul, ca şi cum Mila lui Dumnezeu ţine numai de faptele omului, ori să te bazezi că ai harul necondiţionat, deci poţi cînta ca porcu`, că „merge şi aşa”, etc. Însă fenomenologia perihorezei are o precisă oglindire în evoluţia muzicală a unui psalt: transformarea sa sufletească şi deci sublimarea artei sale este perfect sinonimă cu pătrunderea sa de har.
Zis-a Dumnezeu să se facă toate, şi a văzut că erau bune şi frumoase totodată (καλος). Hristos, Adevărul, Cel Preabun, este însăşi Frumuseţea, pe care Adam o vedea oglindită în toate, şi se desfăta dimpreună cu Înţelepciunea de tîlcul legilor creaţiei. Nu putea concepe că n-are nevoie de partea de frumos din lucruri sub cuvînt că vrea să se adâncească în partea lor de adevăr. Nu era dezunit, deci nu privea dezunit.
Căderea din har, schisma dintre minte şi inimă, zdruncinarea armoniei dintre puterile sufleteşti sînt rodul celei dintîi şi mai dramatice răzvrătiri, prototipul despărţirii, pînă la apogeul ei, schisma totală de tot ceea ce este Absolut, relativismul deconstrucţionist, adică ecumenismul. Muzical, acesta e ilustrat azi prin eclectismul transcendentalist, iar în Psaltică prin umanismul compoziţiilor a-formulaice şi al interpretărilor cu libertăţi destructurante, cum sînt de pildă cele cu atîtea atracţii încît se desfiinţează nu doar ethosul (care la noi oricum s-a distrus prin românire şi temperare), dar pînă şi ideea de structură a glasurilor. Un fel de wagnerianism interpretativ al psaltului modern... Orice raportare la Dumnezeu a sufletului celui care cîntă este audibilă şi transmisibilă; atît credinţa cît şi eresul. De aceea e hirotesit Psaltul: fiindcă e un preot al sunetului.
E greu să păcăleşti un om raţional prin ideea de bine sau de adevăr, căci omul tocmai prin aceea e raţional: prin cunoaşterea şi lucrarea binelui şi a adevărului. Slăbiciunea universală este faţă de frumos, ca unul care transcende raţiunea, simţirea, şi viaţa însăşi, şi irizează cu inefabil orice gest, lucru, fibră, fenomen, cuvînt, spaţiu, idee. Pentru a contempla adevărul trebuie dinţi duhovniceşti tari, pentru a face binele trebuie virtute şi nevoinţă, dar frumuseţea e accesibilă oricui, de aceea e şi atît de mare puterea Artei, şi de aici şi interesul satanei pentru ea: “zi-i unui ortodox să se lepede de Crez, şi te va anathematisi, dar ia zi-i că, în ce priveşte arta, e mai sfântă transcendenţa decît imanenţa, sau mai mîntuitoare fapta decît nădejdea în har, şi imediat va cădea din dreapta credinţă”.
Templul din Ierusalim fusese revelat, şi prin har făurit de Veseleil, iar fascinaţia lui văzută, răsucită în eres, a devenit nefericita cauză a filetismului iudeu, ba chiar, în esenţă, motivul pentru care L-au răstignit pe Mesia: iubeau mai mult chipul reflectării Lui în cele date lor, decît a-L reflecta prin sine. E un pericol care ne paşte şi pe noi ortodocşii. Ţinem cu dinţii la dogme (slavă Domnului!), nu ni s-a pervertit simţul binelui (sîntem pe muchie...), dar, lacşi în discernămîntul duhovnicesc, nu pricepem că exagerăm fie cu nepăsarea faţă de frumos (ecumenismul artei, susţinut de arhierei, care prin îngăduirea oricărei expresii de evlavie a poporului, au uitat să numere arta bisericii printre darurile ei revelate, şi iconoclasmul susţinut de zelotiştii unui fals isihasm), fie cu extazierea nesăbuită în faţa sa (idolatrizarea artei). Problema seamănă cu manifestările misoginului care zice că urăşte femeia dar de fapt o idolatrizează, sau a don juanului care zice c-o iubeşte dar o desacralizează.
Evreii zic că de la ei avem cîntarea, ellinii că de la ei, dar bunul simţ spune că Dumnezeu n-avea nevoie să Se smerească în faţa miorlăielilor jidoveşti, nici în faţa orăcăielilor păgîneşti, cînd Însuşi Fiul S-a născut cu Trup, şi Însuşi Duhul a pogorît pe pămînt, înnoind totul, născînd din nou Arta.
Unele formule ritmico-melodice fuseseră revelate şi celor drepţi din Vechiul Testament, însă prin Botez modul de a le cînta s-a înnoit cu totul, fiindcă înţelegerea asupra Dumnezeirii, asupra cosmologiei, asupra Persoanei, a existenţei, s-au schimbat. Acelaşi fenomen îl vedem referitor la muzica gregoriană sau la cîntarea ortodoxă din Ardeal: linia melodică bizantină, interpretată cu un ALT duh decît cel ortodox, devine ... neortodox! Nu melodia în sine e ceea ce caracterizează Psaltica, nici ornamentica, nici pronunţia, nici chiar formulele. Ci prezenţa Duhului Sfînt.
Cel mai mare măiastru al artei psaltice, dar care n-are Duhul, e mai mic decît ultimul călugăr care se roagă din inimă şi cîntă fals; iar cel mai mic psalt care cîntă cu evlavie e mai mare decît cel mai mare călugăr nevoitor care are impresia că se roagă în timp ce huleşte Frumosul. Criteriul unic de apreciere a rugăciunii cîntate este prezenţa sau absenţa Duhului Sfînt, iar nu trăsăturile ei exterioare. Preocupat să devină, iar nu să fie, trăind deci egocentric iar nu hristocentric, psaltul se ocupă exclusiv de trupul cîntării lui, iar călugărul de duhul cu care cîntă pe dinăuntru, ambii uitînd că această realitate este provocarea la care sîntem chemaţi ca să le împlinim pe amîndouă.
Scări modale şi structuri care să ilustreze gama stărilor sufleteşti de la Adam la Iuda existau în toate culturile, de la rafinamentul demonic al orientului la cel mistic şi speculativ raţional al lumii traco-dace, dar numai arta creştină exprimă viaţa întru Adevăratul Dumnezeu. Arta Bisericii nu-i doar ştiinţa revelată de a măiestri frumosul, deşi însuşi faptul acesta este o minune şi o culme a artei, ci o depăşeşte prin aceea că e expresia de îndrăgostire a celui ce se mîntuieşte, este cîntarea cântărilor dintre Mirele ceresc şi sufletul celui botezat. Ea nu re-creează ex nihilo, ea iubeşte. Şi a iubi este definiţia frumuseţii.
Cugetul duhovnicesc se împotriveşte cugetului trupesc, de aceea înţelegerile asupra ideii Frumos sînt adesea antagonice. Arcuirea buzelor, a sprîncenelor, strălucirea ochilor, roşeala obrazului sînt expresii ale frumosului materiei, dar subţirimea buzelor, cuminţenia ochilor, paloarea obrazului, smerenia sprîncenei sînt expresii ale frumosului duhovnicesc. Pe acelaşi chip, trăsături antagonice, şi totuşi ambele frumoase, transmit mesaje cu totul diferite. Erminia şi praxisul creştin dovedesc că minunată e şi desăvîrşirea realităţii perceptibile aici, în umbră şi oglindă, dar mai minunată realitatea-prototip, cea veşnică, împărăţia cerurilor. Aşadar, dacă psaltul este în Duh, desăvîrşirea Duhului spală nedesăvîrşirea trupului muzical şi meta-muzical. Dacă e în vreun duh rău, nedesăvîrşirea duhului aceluia potenţează toate nedesăvîrşirile trupeşti şi sufleteşti ale cîntării psaltului.
Structura creştină e clară: în ierarhia valorilor sale, ceea ce e mai mare înglobînd ce e mai mic, fiecare treaptă e mijlocitoare între ce e mai sus şi ce e mai jos de ea, iar deasupra celei mai de sus trepte este desăvîrşirea suprastructurii, ceea ce nu mai poate fi cuprins în cuvinte, liniştea Cuvîntului, plinirea cuvîntării, preaplinul simplităţii, cununa a tot ce e complex, iar în termeni muzicali ar fi: irmologicul (propovăduirea), stihiraricul (tîlcuirea), papadicul (teologhisirea), teriremul (contemplarea Treimii), isonul (concentrarea întru Nume) şi cîntarea tăcută a inimii (sublimul apofatic). Frumuseţea mai nedeplină se cuprinde de cea mai deplină, pînă ce întreaga creaţie se experiază catafatic, iar apofaticul cuprinde toate acestea şi le depăşeşte nesfîrşit, printr-un limbaj al lumii ce va să vie. Catafaticul este mărturisit prin Slujbele Bisericii. Apofaticul este sugerat de ele, dar mărturisit prin vieţuirea monahală autentică.
Monahul e chemat să trăiască nu anulînd firea, ci depăşind-o. Iubitor de suprafiresc, curăţeşte şi esenţializează firescul, prin har. Un firesc în care fără adăogire totul e frumos. De aici propensitatea monahului către pronunţia naturală (nu exagerată, teatrală), emisia naturală (nu forţat rotunjită ca în muzica de operă), frazarea naturală (nu scolastic concepută precum în muzica polifonică), timbrul natural (nu modificat prin obişnuinţa de a voi să pari altfel decît eşti). Antipodul acestor valori e întruchipat de Actor, care în nimic nu mai e el însuşi, ci doar un silitor al unor valori standardizate de omul căzut. Îngrozit de ideea de a trăi în minciună, monahul fuge de orice îi pare a fi fard, chiar dacă nu este – de pildă, a rotunji vocalele nu e antihristic, iar a le emite spart cu siguranţă jigneşte gingăşia Duhului. Dar silitorul fuge de tot, nefugărit de nimic, aşa cum rîvnitorul fuge către tot, neprinzînd nimic.
Firescul este pentru fiecare individ ceva unic, propriu sieşi, nu poate fi adevărat şi plin de har ceea ce e impus cu de-a sila prin formalism, prin adoptarea firescului altuia, sau chiar firescul sinelui căzut, al omului vechi. Idolatrizarea nedesăvîrşirii confundată cu chip al supradesăvîrşirii e mare înşelare: ce-ar fi ca Sfîntul Vasile să fi scris cu greşeli de exprimare şi de gramatică, doar ca să nu scrie bine, ca adică “să se smerească domle”, sau Sfîntul Andrei Rubliov să fi tras două tuşe în lehamite pe pînză, doar ca să nu facă vreo capodoperă! Firescul haric este un suprafiresc preţuit din discernămînt. Ori, nu are discernămînt cine nu ştiede ce alege ceva. Cine face alegeri din inerţie nu e liber, ci e robul prejudecăţilor. Sînt unii (din ce în ce mai mulţi, şi mai ales dintre monahi) care zic că frumuseţea duhovnicească nu este egală cu, sau mai presus decea firească (a include b, unde a mai mare sau egal cu b), ci că e sinonimă cu negarea celei fireşti (a exclude b, sau a egal cu minus b).
Am auzit eu cu urechile mele un ieroschimonah care predica în faţa icoanei Sfîntului Paisie de la Neamţ, acel mare Sfînt iubitor şi ostenitor de carte, şi zicea grupului de măicuţe că “nu trebuie să citim, că lui Dumnezeu nu-I plac cărturarii”, şi nimeni nu i-a răspuns că Dumnezeu e Cuvîntul Însuşi, şi că a scris Scriptura... Un alt ieromonah s-a rugat în genunchi o oră unui Sfînt, după care s-a mîniat cînd am vrut să-i cîntăm compoziţia acelui Sfînt.
Mentalitatea ubermaterialistă care a cuprins românimea credincioasă e o mare biruinţă a satanei: a confunda simplitatea sfinţeniei cu prostia crasă e o dureroasă răstignire a Logosului din acest neam. Pentru rătăciţi, a cînta incorect, fals, sterp, plat, mort, gîjîit, neîngrijit, înseamnă a cînta “ascetic”, iar a cînta îngrijit, cu participare sufletească, cu măiestria interpretării, cu colorit intervalic, ritmic, de nuanţă, este numit de ei “slavă deşartă”. Acei nefericiţi pentru care lumea se dezavuează de sublim şi devine un cimitir fără lumină nu se mulţumesc să-şi roadă amărăciunea unei asemenea greşeli de înţelegere, de optică asupra Evangheliei, ci devin aprigi luptători împotriva Frumosului. Printre ei: tradiţionaliştii care vor ca totul să fie cum ştiu ei, nu cum zice Tradiţia bisericii. Ei sînt propriul lor hristos, ei sînt făuritorii propriei “tradiţii”. Cum ştiu ei, cum au prins ei, doar aşa e bine. De la băbuţe cucernice la ascorişti, de la tineri preoţi de mir la ieromonahi de seamă şi chiar arhierei, toţi strigă: răstigniţi-L, răstigniţi-L pe Frumos. Daţi-ni-l pe baraba al kitschului, artizăriile, realismele, polifoniile, behăielile, repezelile, disonanţele, pe noi ne încîntă moartea, pustiul, hăulitul nefiinţei, pe noi ne bucură hidoşenia şi scălîmbăiala pietistă, bombastica făţărnicie a ascetului care-şi vădeşte nevoinţa, scofîlcirea şi nevroza postnihilistă, pe noi ne fascinează morbul şi spasmul a ceea ce pare a fi dar nu este.
Nu este adevăr fără frumuseţe, nici frumuseţe fără adevăr. Sfîntul Maxim Cavsocalivitul şi Sfîntul Grigorie Palamas cîntau unul la o strană, unul la cealaltă. Marele pustnic şi marele teolog al isihasmului n-au zis niciodată că arta e o redundanţă, ci o bucurie poruncită şi dăruită de Sus. Nici nu s-ar fi dus să cînte în biserica unde slujea Varlaam, şi cu atît mai puţin n-ar fi cîntat ceva compus de acela, că nu se culeg din mărăcini struguri, nici din pomul ereziei roadele frumosului. Dar Mila lui Dumnezeu pe toate le acoperă. Sfîntului Vasile, cît era de iubitor de artă şi de mare propovăduitor, nu i-a dat prin gînd să organizeze cenacluri de citit rugăciuni pe scenă. Oare fiindcă Cina cea de Taină s-a ţinut în intimitatea ucenicilor, şi nu în curtea lui Pilat?
A exprima şi a potenţa trăirea întru Duhul Sfînt este condiţia sine qua non a artei creştine. Lipsa de har, lepădarea de acrivia dogmei, necunoaşterea meşteşugului ştiinţei muzicale, sluţirea predaniei psaltice, şi trufia falsei smerenii, se înmănunchează ivind o anti-artă, o artă antihristică.
Dumnezeu a zis: fiţi desăvîrşiţi. N-a zis: mulţumiţi-vă cu ceva cît mai nedesăvîrşit. A zis: cîntaţi Domnului, cîntaţi cu înţelegere, cîntaţi cu pricepere. N-a zis: behăiţi cu mintea pe coclauri că-Mi place oricum. A zis: împărăţia cerurilor e a celor ce se silesc. A zis: de vei fi căldicel, te voi scuipa din gura Mea. A zis: blestemat cel ce slujeşte cu lehamite. A zis: fiule, dă-Mi inima ta. A zis: poporul acesta Mă cinsteşte doar cu buzele, dar cu inima e departe de Mine. A zis: Dumnezeul viilor, nu al morţilor. Da, zicem cu David că Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuie, dar zicem şi cu Moisi că vom aduce Domnului ceea ce este mai bun din toate cîte El ni le-a dat. Vom zice cu apostolii şi ierarhii: ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate, deschide-vom gura şi se va umplea de Duhul, cere-vom şi ni se va da. Vom zice cu Apostolul şi cu prorocul dimpreună: Am văzut lucrurile Tale şi am înţeles că nu nouă, Doamne, ci Ţie se cuvine laudă, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.
Cu îmbrăţişare duhovnicească întru frăţietate sfîntă, Neonila Petru Vodă
Am primit acest mail pe mastermuzicabizantina@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu