Cuvânt la Hirotonia întru preot
a lui Maxim Nicolski
(Oxford, 7 aprilie 1990)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
De-a lungul întregii noastre vieţi, pas cu pas, Domnul ne conduce tot mai adânc în cunoaşterea tainei Sale şi în împărtăşirea de ea.
Mai întâi, EI a vrut să-l cheme la viaţă pe Maxim. I-a dat viaţă, viaţă care se hrăneşte prin suflarea Duhului Sfânt. El S-a descoperit pe Sine înaintea lui şi l-a făcut părtaş al morţii şi al învierii Sale prin Botez; apoi l-a crescut, an după an, în Biserica Sa, de mic copil şi până la vârsta bărbatului desăvârşit. Apoi, iarăşi, pas cu pas l-a chemat să-I fie martor. Când Maxim a devenit citeţ şi slujitor la Sfântul Altar, partea sa, care trebuia îndeplinită cu cutremur, era să iasă, purtând lumânarea aprinsă înaintea Sfintei Evanghelii, adică înaintea Însuşi Mântuitorului Hrintos şi a Sfintelor Daruri, la Voho- dul Mare. Prin acestea el ne vestea, aşa cum, în vremea sa, o făcuse Sfântul Ioan înainte mergătorul, că Lumina a venit în lume şi că oricât de adânc ar fi întunericul care a cuprins-o, Lumina îl va risipi, şi că, oricât de mult s-ar căzni întunericul din lume să stingă acea Lumină, strădaniile lui vor fi zădărnicite, pentru că Lumina aceea este Însuşi Dumnezeu, Care a venit în lume, născându-Se din Fecioară pentru mântuirea noastră.
După aceasta, Maxim a fost chemat să slujească ca diacon: un pas mai adânc în taina lui Dumnezeu şi, prin chemarea de „diacon", rânduind starea fiecăruia dintre cei pe care Domnul i i-ar fi trimis pentru a le sluji, să slujească adică nu numai Domnului, ci tuturor celor pentru care El S-a făcut Om, a trăit pe pământ, a vorbit şi a murit. Atunci lui i s-a încredinţat o nouă cinste; până atunci, i se dăduse ascultarea de a citi Psalmii şi alte pericope ale Vechiului Testament, să ne citească din cuvintele Apostolilor, iar acum i s-a dat cutremurătorul har de a binevesti înseşi cuvintele Mântuitorului Hristos; nu să vestească despre El, ci să stea drept şi să ne spună: „Iată ce vă spune vouă Domnul!", iar aceasta o putea face numai dacă el însuşi primea înăuntrul său acele cuvinte pe care le rostea. Numai dacă noi înşine suntem răniţi până în adâncul inimii de cuvintele pe care le rostim, cuvintele acelea vor afla ecou în inimile celorlalţi, ajungând acolo ca adevăr, ca lumină, ca o nouă viată a inimii, a cugetului, a voinţei celor care le ascultă.
Iar acum a fost adus în Sfântul Altar pentru a deveni preot. Ca diacon, aducea Domnului rugăciunile Bisericii Spunând ecteniile, el ducea rugăciunile noastre înaintea feţei Domnului şi rostea rugăciunile sfinţilor în aşa fel încât noi să ne putem alătura rugăciunilor acelora care cu adevărat au trăit după Evanghelie. Dar iată, acum, el a păşit peste un nou prag; acum, el, în numele nostru, al tuturor, II va chema pe Domnul, rugându-L să Se pogoare la noii El nu doar va înălţa şuvoiul rugăciunilor noastre, ci, întru smerenie, va cere Duhului Sfânt să Se pogoare peste noi.
Nici un fel de moştenire apostolică, nici un fel de punere a mâinilor nu poate să dea omului acea putere de a transforma pâinea în Trupul lui Hristos, nu poate transforma vinul în Sângele lui Hristos, nu poate schimba la faţă lumea aceasta mai înainte de a veni ziua când toate se vor fi săvârșit şi Dumnezeu va fi toate în toţi. Singurul Săvârşitor al oricăreia dintre Taine este însuşi Mântuitorul lisus Hristos, Mai-Marele Preot al întregii făpturi; şi, iată, înfricoşătoarea poziţie în care se află preotul, pentru că el spune cuvintele pe care le-ar fi spus însuşi Mântuitorul Hristos, el săvârşeşte în Sfântul Altar ceea ce poate săvârşi numai Fiul lui Dumnezeu întrupat, făcut Fiu al Omului! Şi, cu adevărat, Cel ce săvârşeşte este însuşi Hristos; dar preotul este, într-un fel, cuvântul şi acţiunile lui Hristos.
Noi ar trebui să ne rugăm necontenit pentru ca preotul să nu ajungă nicicând să se „obişnuiască" să slujească, să nu-şi închipuie niciodată că el este slujitor şi că, prin urmare, ceea ce se petrece acolo atârnă de el. El stă înaintea Domnului la fel ca fiecare dintre noi: ca o oaie rătăcită, dar ca o oaie căreia Domnul i-a poruncit să facă ceea ce numai El poate face. Domnul săvârşeşte, dar cuvintele şi acţiunile ne rămân nouă să le împlinim.
Dar nu numai în ceea ce priveşte săvârşirea Sfintei Liturghii, ci în toată osteneala sa de păstor de suflete, Părintele Maxim va avea de împlinit această chemare: de a fi un mijlocitor al mântuirii. Va trebui ca, în cuvintele sale, să arate deschis adevărul şi învăţătura Mântuitorului Hristos şi, mai mult decât atât, va trebui să le arate împlinite în propria viaţă şi mărturisire, pe care familia sa o poate da despre ceea ce este cu adevărat Biserica: că acolo unde sunt doi sau trei în numele Domnului, acolo este Hristos. Cu hirotonia, întreaga lui familie a devenit un semn: semnul eshatologic al sfârşitului, al sfârşitului slăvit şi luminos, al ţelului ajuns.
Părintele va primi spre botez pe cei care se pregătesc pentru aceasta, purtându-i, nu simbolic, ci în chip tainic, spre moartea lui Hristos pentru ca apoi să poată învia împreună cu El. Îi va unge cu Sfântul şi Marele Mir pecetluindu-i ca vase ale Sfântului Duh. Îi va împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnuui, ajutându-i, pas cu pas, cu mare frică şi cutremur, cu o mare răspundere, către înfierea cea de sus, aşa cum spune, cu îndrăznire mare, Sfântul Apostol Petru. Iar atunci când cei cărora el le va fi slujitor pe calea mântuirii vor cădea de la aceasta, lui îi va fi dat să stea alături de ei, să se roage Domnului alături de ei pentru pocăinţă, pentru eliberare de robie, pentru înnoirea vieţii prin Spovedanie. Lui îi stau înainte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Unul altuia purtaţi-vă poverile şi aşa veţi împlini porunca lui Hristos".
Noi cu toţii l-am ales pe el, noi cu toţii l-am trimis pe calea răstignirii ştiind că Hristos a înviat şi că această cale a crucii nu este calea înfrângerii ci a biruinţei.
Şi s-ar cădea, deci, să ne rugăm cu toată inima, cu tot cugetul nostru şi cu toată încrederea, cu toată dragostea pe care i-o purtăm lui şi soţiei sale şi copiilor săi, ca acest răstimp de vreme ce le stă înainte să nu fie prea greu, căutând, fiecare dintre noi să nu îl împovărăm cu cele pe care ar trebui să le purtăm noi înşine.
Să-i cântăm la sfârşitul slujbei „Întru mulţi ani": întru mulţi, mulţi ani de slujire plină de credincioşie, de tot mai trainic devotament, de tot mai adâncă pătrundere în sânurile tainei Mântuitorului Hristos, întru mulţi ani de martor al luminii şi vieţii în această lume a morţii şi a sfârşiturilor, în lumea aceasta de acum, care este atât de întunecată.
Vom aduce mulţumire lui Dumnezeu, pentru că Maxim a găsit în sine însuşi acea putere de a se nesocoti pe sine şi acea bărbăţie de a se putea da pe el însuşi, cu toată viaţa sa şi a întregii sale familii, în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca, într-acest chip, ei să se facă martori. Iar a fi martor este tot una cu a fi mucenic: ei şi-au dat viaţa lor acum pentru fiecare dintre voi, pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare dintre cei ce vor veni la el, căutând mântuirea sufletului. Păziţi-i, aşa dar, iubiţi-i, acoperiţi-i cu rugăciune şi cu toată grija dumneavoastră şi atunci va veni şi ziua când el va putea sta înaintea Domnului, împreună cu noi toţi, şi să zică: „Iată, Doamne, eu şi pruncii pe care mi i-ai dat mie". Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Adierea Duhului. Purtarea de grijă față de suflete”
Editura Doxologia
pp.319-323
