Macarie Ieromonahul
Viaţa
S-a
născut pe la 1775-1780 în satul Perieti, judeţul Ialomiţa. A rămas orfan de mic
şi asemenea surorii sale, ia drumul mănăstirii. Astfel, ajuns la Căldăruşani,
Dositei Filitti, mitropolitul Ţării Româneşti i-a remarcat calităţile
intelectuale şi muzicale. A avut şi un frate, Voicu Periţeanu, stornic, care se
interesa de tipărirea cărţilor lui Macarie.
Şi-a
însuşit muzica bisericească în sistema veche de la protopsaltul Constantin, iar
sisteme nouă de la Petru Efesiul, între 1817-1818; în 1819 va fi numit “dascăl
de muzichie” la şcoala de pe lângă Mitropolia din Bucureşti, ulterior devenind
inspector al mai multor şcoli de acest gen.
Lucrul
cel mai important săvârşit de Macarie este tălmăcirea cărţilor de cântări
bisericeşti “pre limba patriei”.
În
1823 tipăreşte: Teoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhionul, primele
tipărituri muzicale psaltice în limba română cu caractere chirilice, la Sibiu.
În 1827
a tipărit la Bucureşti Tomul al II-lea al Antologiei.
Stabilit
la Căldăruşani, în 1834 e numit directorul tipografiei înfiinţată de
Mitropolitul Grigorie Dascălul.
În 1835
s-a îmbolnăvit de paralizie (“dambla”) şi sub îngrijirea surorii sale, moare la
mănăstirea Viforâta.
Meritele
sale de bază sunt: traducerea textului cântărilor în limba naţională, găsirea
formulelor celor mai potrivite, fiind animat de un patriotism înflăcărat.
Opera
1.
Teoreticianul – cuprinde teoria
muzicii: semne, trepte, scări, mărturii, ftorale etc.
2.
Anastasimatarul bisericesc –
fiind o traducere a celui grecesc, aparţinând lui Petru Lampadarie (+1777).
Stilul cântărilor e liniştit, cursiv, cu puţine cromatisme.
3.
Irmologhion sau catavasier
muzicesc – cuprinde catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale Născătoarei de
Dumnezeu, ale Triodului şi Penticostarului. Axioanele de aici sunt piese de o
rară frumuseţe melodică.
4.
Tonul al doilea al Antologiei
5.
Prohodul Domnului – Buzău,
1836. E tradus şi versificat în româneşte de el.
Alte lucrări în manuscris:
Stihirarul, Papadichia, Irmologhion – Calofonicon, Pricesnier, Liturghier,
precum şi cântări speciale: Canonul Floriilor, anixandare, cântarea Sf.
Ambrozie, “O, prea frumoasă pustie”, “Vai mie înnegritule suflete” etc.
El s-a
ţinut de originalul grecesc, cauză a puternicei influenţe a grecilor stabiliţi
în Principate şi apoi, călugăr fiind, conştiinţa păstrării nealterate a
cântărilor aparţinând Sfinţilor Părinţi şi deci inspirate de Duhul Sfânt.
Cărţile
sale constituie un punct de reper pentru protopsalţii de după el.
Anton Pann
-
S-a născut în satul Sliven din
Sudul Dunării (Bulgaria), între 1796-1798 din părinţii Pantoleon sau Pandele
Petroveanu (valah) şi Tomaida (grecoaică).
-
Rămâne orfan de tată de mic
copil. Din pricina războiului ruso-turc (1806), familia ajunge în Chişinău, unde
Anton a cântat în corul catedralei.
În 1812
se refugiază în Bucureşti, unde a învăţat muzica bisericească cu Dionisie
Fotino şi la şcoala lui Petre Efesiul.
În 1820
s-a căsătorit cu Zamfira Agurezan, cu care a avut un fiu, Lazăr, viitor preot.
Ajunge
protopsalt la biserica “Sf. Nicolae - Șchei”, în Braşov.
Între
1826-1827 e numit profesor de muzică la Şcoala Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea.
În 1828
urmează la Bucureşti cursurile colegiului Sf. Sava, fiind şi psalt la biserica
Olteni şi profesor de muzică la şcolile naţionale din Bucureşti.
În 1842
e numit de Mitropolitul Neofit profesor al Seminarului “Central” până la
moartea sa, la 2 nov. 1854, răspus de tifos exantematic.
-
continuă munca de “românire” a
cântărilor bisericeşti concomitent cu Macarie Ieromonarhul, având însă
rezultate mai bogate, tipărind 14 cărţi:
1)
Noul Doxastar – cuprinde
stihurile şi slavele sărbătorilor împărăteşti şi ale sfinţilor de peste an.
2)
Bazul teoretic şi practic al
muzicii bisericeşti (Gramatica melodică).
3)
Irmologhia. (Catavasier)
4)
Epitaful (Slujba Înmormântării
Domnului) – Prohodul.
6)
Heruvico-Chironicar – 3 volume.
7) Prescurtare din Bazul muzicii
bisericeşti şi din Anastasimatar.
8)
Rânduiala Sfintei Liturghii.
9)
Păresimier – cântări din Postul
Mare.
10)
Privighier – vecernie cu
priveghere.
11)
Antologia muzico-eclesiastică.
14)
La Sfânta Liturghie a Sf.
Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur.
El a
îmbinat cultura orientală cu tendinţele înnoitoare ale Apusului; melodiile sale
sunt scurtate, multe compuse de el însuşi acolo unde era nemulţumit de
originalul grecesc al lui Dionisie Fotino. Acţiunea lui de românire are un
caracter naţional şi mai pronunţat, mai progresist.
Dimitrie
Suceveanu
-
s-a născut în Suceava în 1813,
a murit la 18 ianuarie 1898. Familia s-a mutat la Iaşi, unde copilul studiază
la Sf. Trei Ierarhi si apoi urmează şcoala de psaltichie înfiinţată de Veniamin
Costache, avându-l ca profesor pe grecul Gheorghe Paraschiade, iar colegi:
Nectarie Frimu, Manolache Zmeu etc.
-
Apoi va fi profesor la câteva
biserici din Iaşi, iar în 1837 va fi numit cântăreţ II la Catedrala
Mitropolitană.
-
În 1844 e numit profesor de
psaltichie până la pensionarea în anul 1890.
În 1848 a tipărit la
Iaşi cărţile lui Macarie.
Între 1848-1856 a
pregătit pentru tipar “Idiomelarul unit cu Doxastarul”, (apare la Neamţ,
1856-1857 cu 2 părţi:
1) sthihiri , slave ale
sărbătorilor împărăteşti şi sfinţi mari;
2) Cântări din perioada Triodului
şi Penticostarului). Cartea e dedicată Mitropolitului Sofronie Miclescu.
Cântările au fost traduse după Idiomelarul lui Hurmuz Chartofilax şi după
Doxastarul lui Petru Lampadarie.
A mai
tipărit Prohodul Domnului (Bucureşti, 1891). A compus: heruvice, axioane,
polielee, anixandare etc.
Idiomelarul
său e o capodoperă indiscutabilă, punând în acord linia melodiă cu textul, dând
melodiilor cursivitate.
- s-a născut la Cazanlâc. Rămâne orfan de tată, un
unchi îl ia la Brăila, îi moare şi mama. Ajunge la şcoala de muzichie a lui
Anton Pann. El va ajunge protopsalt în paraclisul domniţei Anastasia, la
biserica Bratu-Boteanu, Sf. Constantin, Colţea, Sf. Apostoli, Sf. Ionică
Moldoveni.
Între 1865-1880 va fi numit profesor de muzică la Seminarul “Central”,
iar între 1880-1893 va preda şi la Seminarul “Nifon Mitropolitul”.
Face primele încercări de transcriere a notaţiei psaltice. Face parte
din comisia de selectare a cântăreţilor bisericeşti.
A murit la 2 oct. 1911, fiind înmormântat la mănăstirea Zamfira.
1. Colecţiuni de cântări bisericeşti – cupride cântări
la Utrenie şi Liturghie.
2. Prohodul Domnului.
3. Manual de muzica bisericească – cuprinde doxologii originale.
4. Anastasimatarul practico-teoetic, prescurtat.
5. Carte cu diferite imne şcolare.
Stilul său e cel tradiţional al înaintaşilor săi, Macarie şi Anton
Pann.
El a introdus în muzica bisericească “tactul îndoit”, un fel de alla
breve din muzica occidentală.
Ion Popescu Pasărea
S-a născut la 6.08.1871, în localitatea Pasărea (Ilfov), din părinţi
bine-credincioşi: preotul Zaharia şi prezbitera Maria.
Învaţă la şcoala primară din satul natal, iar din 1884 se înscrie la
Semianarul “Nifon Mitropolitul”, avându-l ca profesor pe Ştefanache Popescu,
căruia îi va urma la catedră.
Din 1893 e cântăreţ la câteva biserici din Bucureşti, absolvind ulterior
şi Conservatorul. Va fi numit profesor la cele două Seminarii pâna în 1936,
când va fi înlocuit de pr. Grigore Costa la Seminarul Central şi de
arhidiaconul, Anton V. Uncu la Seminarul Nifon.
A fost profesor de muzică bisericească şi la Conservator (1905-1912) şi
la Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1928-1930; 1932-1941).
El a fost un înflăcărat promotor al uniformizării cântărilor liturgice
tradiţionale.
Melodiile sale sunt simple, atrăgătoare; armonizări pe două voci se
doresc a fi accesibile corurilor săteşti, formate cel mai adesea din şcolari.
Slujba Sf. Spiridon, Bucureşti, 1895; Colecţiune de imne şcolare
compuse de Ştefănache Popescu, Pană Brăneanu şi alţii, Bucureşti, 1900;
Podobiile, troparele Învierii şi alte cântări din Triod şi Penticostar,
Bucureşti, 1904;
Cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1905;
Catavisierul, Bucureşti, 1908 şi 1927;
Cântările
vecerniilor de sâmbătă seara, Bucureşti, 1931;
Liturghierul de strană, Bucureşti, 1931;
Noul Idiomelar, Bucureşti,
1933,
Cântările Sfintei Liturghii pe notaţie liniară pentru trei voci,
Bucureşti, 1934;
Cântările Sfintei Liturghii, Craiova, 1940;
Colecţiune de
cântări bisericeşti alese, Bucureşti, 1921, 1925;
Culegere de cântări
bisericeşti ce se cântă de către preoţi, Bucureşti, 1940 şi altele.
La acestea să mai adăugăm şi “Principii de muzică bisericească
orientală (psaltică)”, Bucureşti, 1897, 1923, 1939, 1942.
I. Popescu Pasărea a creat cu adevărat o epocă în muzica bisericească
românească. Tipăriturile sale muzicale le găsim şi astăzi pe la bisericile şî
mănăstirile din toată ţara. A abordat şi studii de istoria muzicii psaltice şi
chiar probleme de muzicoogie mai speciale, cum ar fi interferenţa între muzica
populară şi cea psaltică la români, constatând
că şi una şi alta au exercitat influenţe asupra celeilalte. În sensul
acesta afirma că cele mai frumoase cântări pe glasul 5, compuse de Anton Pann,
Ştefănache Popescu şi alţii, sunt influenţate de geniul popular românesc, fără
însă ca acestea să se abată prea mult de la tiparele cântării bizantine.
Se referea la Tatăl nosrtru, Crezul, Răspunsurile pe glasul 5,
Doxologia agem şi hisar compuse de Anton Pann, la Axionul agem compus de
Ştefănache Popescu şi la compoziţiile sale: “Nădejdea mea”, Taina
creştinătăţii, Acum slobozeşte şi Fericirile pe glasul 5.
Sau invers: cântări populare create mai târziu au împrumutat ceva din
muzica psaltică. Se referea în special la cântecul revoluţioanar “Mugur,
mugurel”, pe care îl compară cu Ziua Învierii.
A murit la 10 aprilie 1943, fiind prohodit de un sobor mare de preoţi
la biserica Sf. Spiridon Nou, iar somnul de veci şi-l doarme lângă părinţii
săi, în cimitrul mânăstirii Pasărea.
