Contact

Contact: Robii_Domnului-owner@yahoogroups.com

Translate

luni, 9 iunie 2014

Prefaţă la Irmologhion

Prefaţă
la
Irmologhion sau Catavasierul Musicesc
de Părintele Macarie Ieromonahul
Viena, 1823

Cinstitului şi în Hristos iubit patriot cântăreţului român cea în Hristos îmbrăţişare

Podoaba şi fericirea unui neam, iubitule, vin din păzirea legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna fierbinte pentru sporirea împodobirii neamului. Pentru că legile, ca nişte izvoare, adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care depinde sporirea şi fericirea, lucrează și înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viața oamenilor, încât un neam nebăgător de seamă, călcător de legile strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de același neam cu el şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei.
Şi aceasta, iubitule, întocmai am pătimit-o noi, Românii, neamul cel mai slăvit al lumii oarecând, cel mai iscusit şi mai înţelept întru ştiinţe, şi cel mai putenic şi nebiruit întru arme.
Că din nestatornicia şi prefacerea vremilor şi a fericirilor, de bună voie lăsându-ne ca să fim lipsiţi întâi de la cele mai puternice, ne-am depărtat de la slovele cele strămoşeşti şi nemaiavându-le pe ale noastre, încet, încet, fără a simţi, ne-am surpat în desăvârşita prostie şi ticăloşie.
Şi încă de atunci, în decursul a multor ani, nu numai de slovele cele chiriliceşti ne-am slujit, ci şi de cărţile, şi de graiul lor ne-am folosit, încât și în ziua de astăzi încă se mai văd cărţile lor prin bisericile noastre rămase, şi hrisoavele încă toate netălmăcite, totdeauna preferându-le pe cele străine, şi totdeauna huliţi fiind de cei străini, cu cel mai necinstit titlu: proşti, proşti, proşti...
Precum şi cu cartea grecească, şi cu psaltichia grecească de-a pururea ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât de mult preferăm atât cartea cea grecească, cât şi psaltichia cea grecească, încât cei mai mulţi după ce învaţă chiar puţină grecească se ruşinează a se arăta că sunt români, şi atât cât pot îşi reneagă şi Patria şi Neamul.
Tot la fel şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează, nu numai de a cânta Heruvic şi altele româneşte, ci şi Doamne miluieşte de a zice pe limba lui.
Mulţi râvnitori în decursul vremii s-au arătat cu râvnă ca să facă câte ceva spre folosul şi podoaba Neamului în patrioticeasca grăire, dar totdeauna au stat atâtea piedici, nu numai de la cei ce de-a pururea pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deşerţi din însuşi neamul nostru, care nesimţind ticăloşia întru care se află prăpăstuiţi, totdeauna, se fac îndemnători acelora spre rău, şi dintr-acest fel de pricini, sporirea în limba noastră zăcea primejduindu-se în cele mai jalnice suspinuri.
Mulţi chiar şi din psalţii cei desăvârşiţi din neamul nostru s-au arătat cu râvnă în decursul vremii, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie Ieromonahul Cozianul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, şi Şărban protopsaltul Curţii Domneşti. Care nu numai Anastasimatarul melos, Stihirarul melos, Heruvicele, Pricesnele toate, Catavasiile, Irmoasele toate şi altele, dar şi partea cea mai multă a Papadichiei a prefăcut-o româneşte, cu toată desăvârşita alcătuire, minunaţi dascăli şi alcătuitori ai vremii lor stând în cea mai veche musichie. Însă, din cauza greutății şi a zavistiei celor ce nu pot să vadă sporirea, şi să le audă pe acestea în limba graiului nostru, dimpreună cu moartea lor au pierit şi ostenelile lor.
Acum însă în vremurile noastre, Prea Înalta Pronie, cu milostivire insuflând râvnă în sufletele a multor bărbaţi cuvioşi şi de Dumnezeu temători, puternici întru toate învăţăturile, împodobiţi cu toate ştiinţele filosofiei, a teologiei, şi cu toată dreapta socoteală a tălmăcirii, precum fericiţii întru pomenire părinţii dascăli Ilarion, Gherontie şi Isaac, din sfânta mănastire a Neamţului, şi părintele dascălul Macarie arhimandritul din sfânta mănastire Căldăruşani, cu aprindere de patrioticească râvnă, toată viaţa, cu toată iscusinţa şi dreapta socoteală a cheltuit-o întru drepte, înfiinţate şi nestrămutate tălmăciri, nu puţine cărţi lăsând bisericii şi patriei. Cărora veșnică să le fíe pomenirea, ca unor folositori şi mari strălucitori ai Neamului nostru.
Şi acestora urmând însuşi Preasfinţitul Părintele Mitropolit al Ungrovlahiei Grigorie, şi Preacuviosul şi mult învăţatul părintele dascălul Grigorie Arhimandritul Râmniceanul, şi părintele dascălul Iosif Ieromonahul din sfânta mănastire a Neamţului, cu aceeaşi înfocare de râvnă încă din tinereţe neîncetat se îndeletnicesc întru tălmăcirea a tot felul de scripturi, şi de nevoie sfintelor biserici, şi patriei, dintr-ale căror cărţi multe s-au şi tipărit, iar cele mai multe, din neîndemânare, încă nu; şi neîncetat tălmăcesc altele, cu aceeaşi nevoinţă.
Încât din sfintele scripturi bisericeşti, din cărţile părinteşti şi teologiceşti, din Vieţile Sfinţilor şi din Cazanii, biserica atât de mult s-a împodobit în limba noastră, încât cu toată îndrăzneala putem să ne lăudăm, că pe acestea toate mai cu îndestulare, mai cu bună rânduială, şi mai cu înţelegere le avem acum noi, decât alte neamuri vecine.
Şi lângă acestea, cu vreo câţiva ani înainte, Pronia cea Prea Înaltă, căutând cu blândeţe asupra Patriei noastre, şi rânduind în scaunul arhipăstoriei pe Preasfinţitul Părintele nostru Mitropolit Dionisie, român dintre fiii patriei, îndată a şi aşezat școli în care să se predea toate ştiinţele filosofiei româneşti în graiul Patriei. În care şcoli adunându-se mulţime de ucenici, din toate părţile, şi din şcolile greceşti, cu minunata îndemânare, a limbii părinteşti, în puţină vreme atât de mult spor au făcut, încât un mare număr de ucenici au ieşit desăvârşiţi ingineri şi filosofi, care din şcolile greceşti, care cu multă cheltuială a ţării se ţin, nu s-au văzut să iasă...
Şi pe lângă aceste şcoli, n-a rămas de a nu judeca Presfinţia sa şi starea cântărilor sfintelor biserici a patriei, în care, şi cei care ştiu câte puţin greceşte, şi cei care nimic nu ştiu, sunt siliţi ca să cânte Heruvicul şi cele mai tainice cântări ale sfintei noastre credinţe în limba grecească, fără a înţelege ceea ce zic, atât cei ce cântă, cât şi cei ce ascultă.
Deci Preasfinţia Sa, ştiindu-mă pe mine, smeritul între ieromonahi, desăvârşit întru amândouă sistimile, îndestulat cu iscusinţa cea de mulţi ani, şi cu dreaptă socoteală de a preface, şi a le aduce pe acestea în graiul Patriei în cea mai cuviincioasă şi nestrămutată a lor înfiinţare, şi aprins de râvnă, ca unul ce şi pe sistima cea veche nu puţine cărţi în limba noastră am prefăcut şi cântări am alcătuit, chemându-mă mi-a poruncit, ca toate cărţile sistimii celei noi să le prefac româneşte, şi să le predau, organizându-mi şi şcoală de musichie românească.
Însă la această şcoală văzând eu trebuinţa pe care o au ucenicii de cărţi, şi inexistența lor, pentru ca cu statornicie şi veșnic să se facă acest lucru folositor şi de Dumnezeu plăcut, am cerut voie ca să le şi tipăresc, pe care dându-mi, şi nici o ispravă putând face, cu cei ce aveau acolo tiparul, cu aceeaşi înfocare am trecut în părţile locului de aici. Unde după multe împotriviri ce am întâmpinat, în cele de pe urmă ajungând aici în împărăteasca cetate Viena, şi numai printr-un suflet făcător de bine, toate chipurile înlesnindu-mi-se, cu ajutorul lui Dumnezeu am tipărit Teoreticonul şi Anastasimatarul, pe care ţi le-am şi trimis.
Acum dar iată pun înaintea dragostei tale şi Irmologhionul, după făgăduinţă, cu desăvârşita alcătuire atât a tonului cuvintelor, precum şi a bunei viersuiri a melosului, şi cu vreo câteva axioane mai mult. Încât nu mai prejos decât cel grecesc îl vei afla, ci întru toate mai împodobit, întru nimic stricând, nici curgerea melosului, nici alcătuirea cuvântului, care întru toate spiţele lui, cu toată întregimea se cade să se întoarcă. Întru toate urmărind construcția cuvântului, pentru că de a pune însăşi acele semne pe un cuvânt care vine îndoit mai lung sau mai scurt decât cel grecesc, este dobitocie, pentru că la dânşii aşa vine tonul cuvântului, iar nu după curgerea podobiei.
Şi iarăşi pentru lungimea sau scurtimea cuvântului, de a înstrăina curgerea melosului, este o nesimţire cu totul greşită şi păcat.
Pentru că cei dintâi făcători atât ai cuvintelor catavasiilor, irmoaselor, a podobiilor şi troparelor, precum şi a viersuirii, au fost sfinţii părinţi, care cu toate că erau împodobiţi cu toate învăţăturile, şi înţelepciunea cea din afară, până n-au primit descoperiri dumnezeieşti, şi darul Preasfântului Duh întru simţire, nimic n-au făcut.
Pentru aceasta dar ca unele ce de Preasfântul Duh sunt insuflate, cu toată evlavia şi dreapta socoteală se cade să se lucreze alcătuirea acestora, şi cu nestrămutare se cade să se predea, şi precum până acum cu darul lui Dumnezeu nestrămutate s-au păzit, așa şi de acum şi până în veci să se păzească.
Că plăcute lui Dumnzeu sunt cântările, pe care prin lucrarea Preasfântului Duh, sfinţii părinţi le-au lăsat sfintei noastre biserici a răsăritului, precum se vede că stareţul cel ce a voit a opri pe Sfântul Ioan Damaschin de a nu cânta şi a nu alcătui, a luat certare ca să nu oprească izvorul cel de Dumnezeu plăcut ce adăpa biserica.
Şi fericitul Ioan Cucuzel s-a învrednicit să audă din însăşi icoana Maicii Preacurate, pe cel mai fericit, şi de toată dumnezeiasca mângâiere plin cuvânt „Fiul meu Ioane, i-a zis, cântă-mi mie că plăcute îmi sunt cântările tale, şi eu nu te voi lăsa pe tine" şi alţii alte mângâieri şi daruri dumnezeieşti a primit.
De multe ori sfinţii îngeri s-au auzit cântând împreună cu oamenii cei cuvioşi pe pământ, pentru că aceia cântau lui Dumnezeu alcătuiri de cântări, pline de toată duhovniceasca evlavie, şi cu duh umilit, iar nu taximuri (cântec popular ce se execută din cobză sau scripcă n.n.) şi cântece turceşti. Cuvântul ce-l răspândeau prin buze, îl simţeau cu zdrobirea inimii, sufletul lor cel fără de materie se împreuna cu Dumnezeu, şi mintea lor se răpea în ceruri. Pentru aceea o cântare se făcea îngerilor şi oamenilor, pentru aceea plăcute lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui erau cântările lor, şi pentru aceea încă din viaţă îi învrednicea mângâierilor celor mai presus de lume, şi cereştilor daruri, pentru că jertfa duhului celui umilit este primită lui Dumnezeu: „Jertfa lui Dumnezeu, Duhul umilit".
Iar cât despre partea legăturii acestor sfinte cântări, erau foarte adânci la înţeles, grele şi nelesnicioase, şi toţi alcătuitorii care mai pe urmă în vremi au stat, păzind evlavia celor dintâi alcătuitori, asemenea lăsau şi ei facerile lor grele şi nelesnicioase.
Până în zilele lui Hrisaf cel Nou Protopsaltul şi a lui Balasie Preotul, care cândva trăind, au lăsat Matimile lor sfintei biserici, mai lesnicioase oarecum şi plăcute.
Iar după dânşii fericitul întru pomenire Petru cel dulce glăsuitorul Berechet, a arătat mai lesnicioase facerile lui, mai potrivite, minunate şi mai dulci. Întru nimic şi el pururea fericitul, n-a stricat noima drumului sfinţilor părinţi. Pentru că atâta evlavie şi dragoste către Dumnezeu, şi către Preacurata Maica lui Dumnezeu avea pururea pomenitul, încât în toată viaţa lui, fără lacrimi nimic n-a cântat, nici în biserică, nici când preda, nici când alcătuia Matimile lui cele mai dulci decât mierea si fagurele, încât din lacrimile cele multe ce curgeau din ochii lui, a pururea pomenitului, semne se făcuseră pe lângă ochelarii pe care pururea îi purta pe nas.
Iar după fericitul Petru cel dulce, Ioan şi Daniil, protpsalţii Sfintei Biserici celei mari, au arătat drumul scrierii mai subţiri, alcătuind şi Matimi noi prea frumoase, şi de la aceşti doi au început a se deosebi cântările cele vechi de cele noi. Întru toate însă, şi ei pururea pomeniţii au păzit pe cele vechi, ca lumina ochiului.
Apoi Petru Lampadarie Peloponesiul, mai îndemânatec a arătat drumul scrierii, care foarte isteţ şi iscusit fiind, atât în cele bisericeşti, precum şi în cele persieneşti, mai mult decât toţi alţii a înmulţit cântările cele noi, şi deosebirea de cele vechi a devenit foarte mare.
Şi drumul scrierii acestuia, urmând şi toţi ceilalţi alcătuitori de după dânsul, s-a înmulţit foarte mult atât înlesnirea, precum şi amestecarea celor străine în alcătuiri. Însă cu toată înlesnirea ce arăta un acest fel de drum al scrierii, înfiinţarea (respectarea cuvântului n.n.) nu o avea, schima şi întregimea nu se putea îngrădi, şi cuprinderea a toată dulceaţa era neapropiată.
Deci, pe aceasta cu ochi filozofesc, privind-o aceştia din zilele noastre Hrisant Arhiereul, Grigorie Protopsaltul şi Hurmuz Hartofilax al Sfintei Biserici celei mari, şi pentru îndemânarea şi fundamentarea luând unele idei Europeni, au alcătuit această nouă sistimă, îngrădind-o în nestrămutate canoane şi ușurând-o întru toate chipurile înfiinţării, şi filosofeşte cuprinzând-o pe aceasta în discipline științifice. Prefăcând şi toate cărţile pe această sistimă, atât a celor dintâi sfinţi părinţi, precum şi a tuturor celor vechi şi noi dascăli, întru nimic stricând melosul, atât a celor vechi, precum şi a celor noi, cărora veșnică să le fie pomenirea, din neam, în neam, ca unor strălucitori, luminători şi aflători ai acestei epistimi folositoare.
Darul lui Dumnezeu dar, până acum a păzit pe sfintele cântări cele bisericeşti, şi acelaşi dar în veci le va păzi nestrămutate.
Cu toate că cei mai mulţi în ziua de astăzi, fiecare după plăcerea şi patima inimii sale cântându-le pe acestea le amestecă cu cântece urâte de Dumnezeu, şi creştinilor vremii noastre deprinzându-li-se auzul cu taximurile şi pestrefurile turceşti, de aceastea se îngreţoşază şi nu voiesc să le asculte, însă darul lui Dumnezeu prin cei puţini care sunt evlavioşi şi de Dumnezeu temători le va păzi nestrămutate în veci.
Pentru că mai înainte temători de Dumnezeu, și cu evlavie fiind creştinii, şi doritori de sufleteasca mântuire, un fel de cântare aşezată se cânta lui Dumnezeu, în biserica de pe faţa a tot pământul, nu numai în Ţarigrad, în Sfântul Munte, ci şi într-alte părţi ale lumii. Ci şi în ţările noastre cântând cu mare evlavie în sfintele slujbe şi privegheri, matimi din Ichimatar, şi din Matimatar. Veneau părinţi sfetagoreţi (din Sfântul Munte n.n.), şi cântau prin sfintele biserici din Ţarigrad, şi era o cântare plăcută şi primită, mergeau ţărigrădeni şi cântau în sfintele biserici din Sfântul Munte, şi era o cântare primită şi plăcută, precum şi într-alte părţi şi în ţările noastre.
Citeşte hronograful ce se cheamă sinopsis diafóron istorión, şi vezi că venind în ţările noastre soli din Ţarigrad şi văzând evlavia creştinilor, podoaba sfintelor biserici, şi auzind pe cei din neamul nostru cântând Ichimatar şi Matimatar, pe care le învăţau de la părinţii sfetagoreţi ce veneau în ţările noastre, s-au mirat de meşteşugul şi de firescul dulce glas al românilor.
Şi iarăşi cu mult mai încoace, în zilele fericitului întru pomenire dascălul Şărban Protopsaltul, venind cel mai desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceleia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, cu socoteală ca să-şi găsească norocul şi să rămână în ţara noastră, când a văzut desăvârşirea meşteşugului, şi a auzit prea dulcea firească glăsuire a lui Şărban, a lui Constantin şi a celorlalţi dascăli din neamul nostru, s-a înspăimântat şi singur judecându-se că nu este trebuincios, nearătându-se timp de mai multe zile s-a întors și a murit în țara lui.
Pentru acestea toate, iubitule, adevărul este că până în zilele lui Petru Moraitul (Petru Lampadarios n.n.), o aşezare de cântare se cânta în toate părţile lumii, iar el puţin ieşind din drumul celor vechi, şi un oarecare lucru străin semănând în matimile lui, cei după dânsul, aproape toţi, nu numai că cu totul le-au dezbinat, dar şi schimonosiri, din cap şi din trup au început a face când cântă în sfânta biserică, şi de la aceştia, şi încoace au început a se urî cele aşezate, şi bisericeşti, şi pe cele de Preasfântul Duh insuflate, a le numi greţoase şi plicticoase, şi cu un cuvânt, au început să cânte cântece lumeşti; şi de multe ori ai să auzi în sfânta biserică chiar acelea pe care le cântă turcii în cafenele şi prin adunările lor, şi pretutindenea ai să auzi a se și striga cântări noi, şi profora (accent n.n.) de Ţarigrad, cântări noi şi ifos (îngâmfare n.n.) de Ţarigrad.
Şi de nu va cânta cineva cântece şi amestecături de pestrefuri (muzică ușoară turcească n.n.) în sfânta biserică nu este primit, nici dascăl, iar de va cânta chiar alcătuiri turceşti, măcar că nu ştie nimic bisericesc, acela este şi primit, şi lăudat, şi desăvârşit, și cu ifos turcesc de Țarigrad.
O neruşinare! O neevlavie! O cumplită cădere! O jalnică depărtare de Dumnezeu. De ar fi cineva din neamul acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar schimonosi cât de mult, pentru că este din neamul acela, îndată este şi dascăl, și desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad. Iar românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa lui Orfeu, şi glasul nu al lui Cucuzel, ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că este român, îndată îi dau titlul că nu este nimic, cântă vlahica, n-are profora (accent n.n.) de Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări.
Văd că un deşert dintr-aceia, până acolo se suie cu nesimţirea, încât îndrăzneşte să scrie că „tot cel ce va voi să înveţe această sistimă să caute şi să o înveţe de la dascăl grec, pentru că toate celelalte neamuri urmând europenilor, nu pot să-şi aducă glasul pe treptele scărilor", şi m-am mirat de sataniceasca lor mândrie.
Dar de voiesc ei fără cuvânt, numai din patimă, şi din zavistie, să întunece lumina, defăimând pe toate neamurile, şi dimpreună cu acelea şi pe noi, ca și cum ar fi lucru mare de a ne aduce glasul pe scări pe care noi fireşte le avem, adevărul străluceşte ca soarele, şi poate să-l judece şi cel cu simţiri şi înţelept, şi cel fără de simţiri, şi cu totul orb ...
Ia aminte, mă rog, însuţi dragostea ta, dă ascultare şi tuturor românilor, ce aţi învăţat sistema de la dânşii, judecă cu dreaptă socoteală, şi vezi, oare nu călcaţi mai bine, decât dânşii pe trepetele scărilor? Oare toate alcătuirile şi toate cântările nu le cântaţi mai frumos și mai dulce decât dânşii? Și lângă aceştia dă ascultare şi celor ce nimic nu ştiu, oare în cântările lor, fireşte nu glăsuiesc treptele scărilor cu toată întregimea? Şi oare fireşte n-au o minunată şi patrioticească dulce glăsuire, mai mult decât dânşii, încât se ating de inimile ascultătorilor?
În trecuţii ani a venit în ţările noastre cel mai dintâi dascăl al neamului lor, care cu toate că meşteşugul îl avea ca cel dintâi, dar la dulceaţa glasului, când cânta cu cei de ai neamului nostru, dascăli români, în simţirile ascultătorilor da un sălbatic sunet ca de cucuvea, pe lângă nişte rândunele bine glăsuitoare. Care, până ce a murit, fericitul, n-a defăimat, ci mai vârtos se minuna, şi lăuda fireasca glăsuire a românilor şi îndemânateca, lesnea întoarcere, ceea ce cu toată întregimea şi fireasca dulceaţă se atinge de inimile ascultătorilor.
Dar de ne defăimau ei pentru că ne pizmuiesc şi nici într-un chip nu voiesc nici a vedea, nici a auzi binele şi sporirea noastră, deşi închid ochii ca să nu vadă, şi cât pot îşi ascut limba spre defăimări, cine din neamuri nu-i ştie? Că ei de-a pururea au fost trufaşi, din cât merg sporesc în mândrie, şi de-a pururea vor înota întru aceia? Încât se potriveşte la dânşii cuvântul proorocului şi împăratului David: „Mândria celor ce te urăsc pe Tine s-a înălţat pururea". Şi pentru că ne pizmuiesc nici o mirare nu este, ci este mirare cum alte neamuri toate îi cunosc, şi numai noi până acum nu!
Şi dimpreună cu noi defaimă ei şi pe Europeni, nesimţitori, şi fără minte poate să-i socotească, şi să-i cunoască oricine. Că Europenii întru atâta desăvârşită înfiinţare au puterea meşteşugului cântărilor, încât pot să aducă sufletul în spaimă, şi întru îndrăzneală, pot să pună de faţă, mâhnirea şi veselia, întristarea şi bucuria cu toate chipurile înfiinţării, şi pe scurt cu minunata armonie, (de care ei cu totul sunt neîmpărtăşiţi), încât oricine poate să judece, că meşteşugul grecilor celor vechi ei l-au moştenit. Şi însuşi ei, secii, oare când n-ar fi luat o mică părticică dintru o mie a Europenilor, ar fi putut alcătui această sistimă întru înfiinţare? Eu aici aş şti să zugrăvesc adevărul cu toate cuviincioasele lui împestrituri şi vopsele, dar nu voiesc, pentru că aceasta însuţi dragostea ta o vei cunoaşte, când de acum înainte te vei sluji cu cărţile limbii tale, şi când de acum nu vei mai primi a-ţi murdări strălucirea neamului tău cu vicleşuguri de laude sataniceşti, surpătoare fericirii tale.
Pentru acestea dar toate te rog, iubitule patriot cântăreţ român, ca de acum înainte să te faci adevărat slăvit român, şi cu râvna şi cu fapta, să te faci iubitor de neam şi folositor Patriei. Cântă de acum înainte vitejeşte şi cu îndrăzneală orice cântare în limba Patriei tale, cu minunata, fireasca și dulcea glăsuire a Patriei tale, cu înţelegere, cu evlavie, cu dragoste către milostivul Dumnezeu, şi către Preacurata Maica Lui. Cântă lui Dumnezeu, cu pronunția cea iubită Lui, cu duhul cel umilit şi cu zdrobirea inimii. Calcă glasurile bine în locul lor, atât pe cele suitoare, precum şi pe cele pogorâtoare, lucrează bine ftoralele, şi nu-ţi mai întoarce auzul spre cei ce neavând în altceva mai mult a se lăuda, se fălesc numai întru o deşartă pronunție a cuvintelor şi cu vicleşug te sfătuiesc ca să nu întrebuinţezi cântările în limba patriei tale, pentru că aceia pizmuind sporirea ta voiesc ca niciodată să nu te trezeşti din vătămătoarea nesimţire, şi pentru ca totdeauna având trebuinţă de dânşii, totdeauna să te aibă supus întru călcarea picioarelor.
Cine nu-i ştie că ei nu voiesc nici să vadă, nici să audă, sporirea şi deşteptarea noastră! Când s-au început întâi a se preda în Bucureşti ştiinţele filosofiei, în limba noastră, pe dascăli până şi prin divanuri i-au purtat înrăutăţiţii, pentru ca să-i împiedice, şi în toate zilele cu cetele se vedeau adunându-se, şi într-armaţi cu limbă plină de otravă, în toate părţile alergau, pentru ca să facă pricină şi tulburări, umblând în tot chipul, ca şi pe dascăli cu multe supărări să-i împiedice, şi pe ucenici să-i slăbească din osârdie, şi văzând că cu acestea nu pot a întuneca lumina, nu s-au ruşinat prea înrăutăţiţii de a lipi pe pereţi, noaptea, stihuri cu lătrări turbate, în care îşi arătau pizma şi toată uscăciunea ce se hrănea în vistieria inimilor lor, asupra neamului şi asupra stăpânitorilor şi pricinuitorilor acestui folos, şi cu acestea se desplesneau în inimile lor, ca şi beşica ce se face pe ape din spume.
Deci leapădă departe de la tine necuvioasa ruşine şi mârşava sfială, şi cu îndrăzneală cântă cântările, şi Doamne miluieşte, româneşte, în graiul Patriei tale, fă-te iubitor de Neam, și folositor Patriei, și pe aceia, de acum lasă-i să se tot laude cu pronunția lor. Fă-te râvnitor, silindu-te, şi dragostea ta, în tot chipul şi cu toată fierbinţeala, ca din înţelegerea, şi dorul ce ţi-a dat milostivul Dumnezeu, dătătorul darurilor şi al talenturilor, să nu te leneveşti de a te nevoi şi a preface, dragostea ta, orice în graiul Patriei, de-a pururea de acum slujindu-te precum şi alte neamuri, cu cărţile limbii tale, şi arătând îndoită osârdie spre a-ţi împodobi şi a-ţi îmbogăţi Neamul cu acestea după putere. Pentru ca şi dragostea ta să te numeri în rândul fericiţilor bărbaţi, care cu fierbinte râvnă, cu osârdie, şi cu răbdare în toată viaţa lucrând, şi aici pe pământ nume nemuritor şi-au lăsat, şi în veșnica viaţă cununa dreptăţii au moştenit.
Că iată acum, cu bunăvoinţa şi cu darul lui Dumnezeu, începutul s-a făcut, şi toate chipurile de bună sporire ni s-au înlesnit. Pentru că nu întunecat şi ca prin perdea, ci chiar curat şi luminat vedem, că cu milostivire iarăşi căutând milostivul Dumnezeu asupra neamului nostru după atâtea veacuri a ticăloşiei, iarăşi ne-a ales și ne-a rânduit Domni oblăduitori, iubitori de Dumnezeu şi de Neam din fiii Patriei noastre.
Arhiepiscopi şi mitropoliţi ne-a rânduit Prea înalta Lui Pronie, în Moldova pe marele Vasile, pe cel întocmai la obicei cu apostolii, pe cel aprins cu râvna lui Ilie, cu prisosul milostivirilor lui Ioan, şi cu blândeţile lui David.
Şi în ţara noastră, după minunatul şi mult râvnitorul şi de neam iubitorul Dionisie, pe Teologul Grigorie, pe cel înalt întru ştiinţe şi întru înţelepciune, pe cel adânc în noimă şi smerit cugetător în isprăvi şi în lucrare. Care amândoi într-un chip arzând cu râvnă şi întru toate o lucrare, un cuget şi un suflet în două trupuri, ca şi cei doi de demult fiind, ce bine nu socotim? Şi ce fericiri nu aşteaptă norocitei Patriei noastre, prin iubitorii de Dumnezeu patrioţi ighemoni?
Ci fiindcă pronia cea prea înaltă, peretele cel din mijloc al tuturor piedicilor noastre l-a stricat şi vremea lucrării ne-a rânduit, te rog dar, iubitule, ca oricare eşti chemat spre acest sfânt lucru, oricare ai primit talantul de la Dumnezeu, sileşte-te ca să-1 îndoieşti şi să-l prea înmulţeşti pe el. Oricare te simţi în stare, întru buna înţelegere şi iscusinţă, nu te lenevi de a lucra cu toată silinţa, cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu, spre folosul, buna sporire şi podoabă a Neamului, ca şi dragostea ta, iubitule, să auzi glasul cel fericit: "Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune."
Iar om neiscusit, fără evlavie spre cele sfinte, iubitor de cântece, necredincios, nou începător, şi care în mulţi ani nu s-au predat Matimile lui, om fără înţelegere şi fără dreaptă socoteală de a judeca atât cuvântul, cât şi curgerea melosului cu adâncime, să nu îndrăznească a se apuca de acest sfânt lucru, unul ca acela găsind cuvântul perete, şi nici într-un chip putând a-1 pleca spre alcătuire, va fi silit ca sau cuvântul să-l strice, sau melosul să-l înstrăineze, şi unul ca acela în loc de dar, va lua pedeapsă de la Dumnezeu, şi va auzi pe cele mustrătoare: „Pentru ce tu ai luat cuvântul dreptăţii Mele în gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat în deşert cuvântul Meu?" Cel iscusit şi înţelept înţelege ceea ce zic eu, iar cel încă neiscusit apucă-se, şi va înţelege. Fii dar sănătos, iubitule, silindu-te, întru toate bine sporind, înmulţindu-te, şi întemeindu-te, iar eu rămân,
Al dragostei tale amândouă fericirile doritor,
Macarie Ieromonahul

Portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, dascălul Școalei de musichie.

Download acest articol aici